e ziua dintâi - Monica Mihaela Pop [Trandafiras]

tânăr
zborul a prins cu aripile marginea joasă a nopții
răsucind-o arzândă peste stele

trăiam un Crăciun
mai albastru decât oricare altul

e ziua dintâi

printre genele prinse de sufletul mamei
răsare,
din țipătul începutului,
o lumină indestructibilă ca o pereche de aripi
îngerești

e ziua dintâi

sus de tot
cineva a mai deschis o fereastră
linu-i lin coboară în palme fulgi matinali
și-mi pare că prin ei
Icarul își cerne ușor fericirea

fiul său s-a născut

e ziua dintâi






Muntele - Laurențiu Orășanu [Ghiocel]

Noi tot mai puțini, și muntele-acesta tot crește,
Cei căzuți în crevase, din urmă, se-aud disperați,
Sunt rupți de jivine, doar glasul mai sună-omenește,
Aproape din moarte ne strigă atâta: urcați.

Ni-s hainele rupte, și pielea-i crestată la sânge
De așchii de oase ce ies la tot pasul din stânci,
Și-n vuiet de vânt, nici măcar nu mai știm cine plânge,
De-i muntele, noi, sau ortacii pierduți prin prăpăstii adânci.

Și totuși urcăm, ca și cum nu am ști foarte bine,
Că-n creștetul lui, nici un om, niciodat’, n-a ajuns,
Cu toții-au sfârșit în prăpăstii, sfâșiați de jivine,
Încercând ca să afle atât: cum se vede de sus.





Reîncarnare cu bucluc -Ina Simona Cirlan [Scaietina]

La fiecare început de an, sfinții se apucă de făcut ordine prin hârțoage.
- Sufletul 5923... ce știi de el? La mine nu apare nimic.
- S-a reîncarnat.
- Aha! Stai un pic! Ãsta nu-i Dedal?
- Ba da. Dedal e.
- E supravegheat?
- Oho! S-a reîncărnat în România, așa că totul e sub control.
- Phui! El a ales?
- Da, între Albania, Ucraina și Somalia a ales de bunăvoie.
- Boon! Sper că nu e și Icar în același loc...
- Nuuu, lui Icar i-a ajuns bușitura de atunci, nu mai vrea să aterizeze nicăieri.
- E bine. Cum se numește acum, ce face?
- Se numește Daniel Bratu, s-a lăsat de pictură, sculptură și construcții, s-a apucat de poezie și interpretare. Pe toate însă le face ca Dedal, cu rară măiestrie adică. Când se apucă de recitat și de cântat, toată suflarea feminină încremenește într-un suspin... Îngerițele, oftează într-una după el

„Albastre nemuriri în sânii goi
in ceruri si parfumuri fiecare
m-au răstignit și m-au legat de ploi!”...

Ce mai, și-a adus aminte perfect cum să zăpăcească 10 femei odată. Iaca cum:

F armec ars în lut și miere,
E den răcorit cu jar,
M irodenie și fiere,
E lixir și alb de var.
I ar ești lacăt și ești cheie.
E u, ce sunt atunci, FEMEIE? “

- E clar își aduce aminte destule! Hmmm! Asta nu i-a bună! Dacă își face iar aripi? Acum cu tehnologia asta, te pomenești ca îl vedem fâlfâind pe sub nasul Șefului! Cred că îți închipui ce ar urma. Iar labirinturi, iar legende cu minotauri, iar mituri… abia am reușit să plivim treaba cu Olimpul.
- Păi da, e destul de complicat. Am analizat cu atenție și poezia aia cu… “Geneza”, care, hmmm, mai bine o trecem cu vederea, în cea cu “Moartea zburătorului”, promite că, “se curăță de praful de stele” și că nu va urca înspre cer. Și dacă introducem în calcul și:

“Blestem pentru sine-dedal:

Biruie-mă Tu, Doamne, căci eu
Oricât am încercat, 39 de ani,
Biciuindu-mă cu femei și cu bani,
M-am regăsit victorios mereu.
Atât de bine, Doamne, mi-e lehamite
Rar mai am o clipă de răgaz,
Istovit de fericirile de ieri și de azi.

Adu-Þi aminte cât Te-am necinstit
Nu-mi poți lungi aripile la nesfârșit…


- Ei, da-da, pare liniștitor. Ocupă-te să nu-i lipsească nimic, să-i lenevim spiritul. Azi e ziua lui, nu? Umblă la secțiunea “Ispite dulci”, trimite-i, două-trei… Ai grijă numai să le trimiți pe rind, știi regulamentul, nu încurajăm grupuri mai mari de două personae, așa, brad, bani… vezi și tu ce-i mai trebuie. Moș Crăciun a fost la el? Ce dar a primit?
- Fost… verific imediat! Aaaa… ppăi să vedeți…
- Miroase a necaz. Zi odată, nu te mai bâlbâi!
- I-a dus un trenuleț cu locomotivăăăă și...
- Și?
- Un puzzle cu labirint și un set de aripioare care se lipesc cu ceară!

Mii de fericiri sparte în capul vostru!!! Să vină Moșul la mine imediat! De data asta îl leg de poarta Raiului, nu se mai poate!
" Auzi, umbla cu minotaurul la oferta și dă bonus aripi, tocmai Dedalului!"





Fire implicată și activă, în continuă expansiune, Daniel Bratu este deopotrivă înrâurit de principii etice cât și de un nonconformism de factură romantică, ce îi potențează adesea savuroase episoade pamfletare. Poetul țese pe marginea unor scenarii decupate de regulă din prea-concretul tangent al vieții, decantând subtil ideile și îmbogățindu-le cu noi și fine emoții dintr-un izvor personal ce pare a curge fără efort, reușind să creeze imagini arhetipale, în care cititorul își recunoaște propriile neliniști.
Zilele trecute am avut onoarea să stau cu dânsul la un pahar de vorbă (imaginar desigur).

Curiosul: Mai întâi să facem cunoștință, spune lumea ca ești poet.

Dedalul: Eu, nu știu nimic...(râde) imaginile vii sunt împrumutate, iar rimele au sărit singure-n barcă, de teama cleștilor din val.

Curiosul: Chiar, urmarind seria virtualia, mă întreb adesea dacă poezia ta se naște la masa de scris (tastatura) sau dacă nu cumva tu vezi direct în rime si metafore. Uf, n-aș vrea să fiu poet... ok, barcagiule, modestia îți vine ca o mănușă, ești convingător.

Dedalul: Mă minunez și eu, câteodată, de câte comentarii au început să se agațe de textele mele. Din cauza înmulțirii lor, nici nu mai am timp să scriu altceva în afara răspunsurilor la comentarii.

Curiosul: Da, e ceva agitație în jurul tau.

Dedalul: Ba, câteodata, când îmi aduc aminte ce liniște de catedrală aveam [cândva] pe la zbuciumarile mele versificate, m-apuca invidia.

Curiosul: Că veni vorba de ce zice lumea, te știu iubitor de poezie cu formă fixă, atmosferă clasicizantă. Cum te descurci cu lumea cea modernizatoare, vers alb, gri, una alta?

Dedalul: Atârnă versul ăsta alb de ea ca o rochie hartanita, de mireasa furată în toiul nunții și dusă în porumb.

Curiosul: Zici tu, dar poema "Sete-mă", ce sa zic, nice poezioara(râde)

Dedalul: Curiosule, multumesc de vizită, gestul tau e mai "nice" decât "poezica".

Curiosul: Te recunosc și aici, baroc, topos eminescian, exprimat într-o quasimaniera Dada. Totuși, jocul substantiv-pronume ar putea fi periculos, prin apariția lui agasantă. Deliciul acestei poezii, poate deveni, paradoxal, un element de redundanță.
Dedalul: (după ce termină din râs și se scarpină un pic în barbă)

Ca așa sontac-baroc
duc nichitii-n iarmaroc,
dura-dada la mijloc, ivănetii cezar ioc,
barbilian preiau să joc,
agasat că pus-am foc,
ars-am alții la soroc
iar eu nu mă sunt deloc,
redundându-mă cu soc.

Curiosul: (râzînd în hohote) Hai lasă, te cred pe cuvânt. Mai departe (studiază un carnețel) mai e una albă care mi-a placut, "Șobolanii cu glugă". Sincer, prefer mai mult experimentele de genul ăsta decât textele tale cu formă fixă. Poți mai mult, atâta vreme cât nu decazi în "vocabularul" poezie.ro cu vise, coaste, tălpi, gâdilat, frunze, ruginii și toate alea. Ah și să nu uit, albastrul.

Dedalul: (îngâdurat) Curiosule, mulțumesc, și eu prefer mai mult, adică prefer dublu, că dacă tot prefer să pot prefera până la capăt, o cană cu must înăsprit unui sirop cu e-uri la borcan de plastic. Vocabularul există, e bine că tot mai mulți să-i sară gardul, atât înainte, cât și înapoi. Înțepenirea e rea oriunde s-ar afla. De gustibus. Mai departe.

Curiosul: (râde și se întoarce la carnețel) "Vera – iubita mea cu buze de aloe " - Suprarealism, Dali ?

Dedalul: Nici eu nu am curentele astea artistice legate la poarta casei și la păpușa strungului, dar cred că e mai puțin Dali și mai mult Dedali. Am vrut să spun prea multe lucruri serioase și să mai și râd în hohote pe deasupra, cu dictionarul pe buze. Șlefuirea la rece e mai mult o laminare la cald, cu tragere în țevi și table pentru buciumele toamnei, în strigăturile medicinei naturiste.

Curiosul: S-a făcut târziu. Se râde bine cu tine, poate repetăm întâlinrea.

Dedalul: Sigur, în masura timpului. Mersi de bere. Rămân dator. ( Alin Pop [popalin])




Si a coborât Lumina-pe o scară de fluturi, să picteze culoare pe o mie de vănturi...
Incă nu dădusei rădacina...

Apoi...cele șapte culori s-au facut zece mii de lucruri: unu în trei, în sapte, în zece...dar a fost zgomot...tăcerea rămăsese mult în urmă...amintire...în bezna adâncită...
Doar unii-puțini-mai știu a-nțelege cele șapte note...și mai puțini stiu cele 22 de litere-lanț către alte inițieri...

În greii nori ai zorilor promise,
din lutul sâmbetei, raza sfinþită
A făcut Om și l-a suflat cu vise…

...amestec gingas de țărână și lumină-amintire... (Anghelina Andreea [syril])




Potpuriul iubirilor lui Dedal - Bogdan Groza [bgroza2000]

În peisajul poeziei.ro Daniel Bratu, căci despre el este vorba, e dependent de iubire. Femeia, pentru el, reprezintă farmecul vieții, tortura dulce a nopților albe, provocarea supremă. Iubirile-i sunt când șugubețe, când profunde, când jucăușe, când grave. Percepe femeia pe tonuri de oranj și albastru, pe acorduri de simfonie și rock, astfel că Daniel este într-o permanentă mișcare. Trebuie să iubească pentru a trai. Iată mai jos un potpuriu de versuri, marca Daniel Bratu, dedicate minunii de lângă el, mereu nouă și surprinzătoare, mereu sălbatica și inocentă, totodată.

Sunt tânar, Doamnă, chiar de și-n coate simt dureri,
când vin târâș spre tine, în grabnic-alergare,
urlând din gura-mi știrba dorițele plăceri,
cu limba-mi frântă-n ierburi, din zbucium și vigoare

Umil, m-am șerpuit atunci spre gleznă,
Să-mi caut sub călcâi culcuș divin,
Să ard până la scrum și, chiar de-i beznă,
Iluminat, doar ție să mă-nchin…

Iar singuri de-am ramâne, fiecare
Purtând pe umeri crucea de-nceput,
Te-aș respira în fiecare floare
Și-n sânge aș păstra al tău sărut.

Pe nimeni n-am vazut să șteargă șosele de ploaie
atât de frumoasă ca tine îmbrăcată în gene,
cât de sublim împleteai tu lacrimi șuvoaie
pe bulevardele reci, separate de perne

Iubind secunda ce-a murit și doare
Sfârșim frumos prin clipa viitoare
Si-atunci, socratic, vieții-i dăm o șansă,
Sorbind cucuta dulce de acasa...

Și te-am iubit prea mult, în nopți cu lună
urlam din colți de lup crescuți în vene,
sorbeam febril, cu patimă
lava-ți sticloasă și pulsândă-n gene.

Ieri transparenți păream, doar iriși mari, teribili
prin fulgi, topiți făceam zăpezilor o dungă,
strângeam în coapse ghețuri, ardeam iarna prelungă.
Cum de-am ajuns, deodată, aproape, invizibili ?

Daca în ochiul tau își are cuibul
de foc
un alt ochi, în care privirea-mi
s-a ars ca-ntr-un joc,
nu mă lăsa pe mine, fiară crudă și prea
arțăgoasă,
să-ți adulmec, chiar și-n oglindă,
imaginea plâns,
sticloasă.

Cadea cenusa-n ceruri;
mai fumega din focuri
noaptea sângelui
tău risipit
peste timp
carusel de secunde
și trupuri

Vom face pulberi, zilnic, toată sera,
pâna ce-om nemuri-n balsam deodată.
Și-atunci, prin pulpa ta înmiresmată,
te voi sorbi, amar de-aloe,
Vera.


F armec ars în lut și miere,
E den răcorit cu jar,
M irodenie și fiere,
E lixir și alb de var.
I ar ești lacăt și ești cheie.
E u, ce sunt atunci, FEMEIE?
**************************
Biruie-mă Tu, Doamne, căci eu
Oricât am încercat, 39 de ani,
Biciuindu-mă cu femei și cu bani,
M-am regăsit victorios mereu.


Daniele, sa ai parte de răsfățul muzelor, de iubirea blondelor, brunetelor, roșcatelor sau, de ce nu, căruntelor, și să fii mereu fericit.





Pentru mine Daniel este un model de seriozitate și responsabilitate în ceea ce întreprinde prin scrierile lui.

Poemele, sonetele, umorul lui sunt atuuri bine definite, sunt daruri generoase pentru toate generațiile.

Daniel este un om plin de spontaneitate, prietenos dar și exigent atunci când împrejurările o cer. (Iuliana Benedic [lizuca] )





CÂND O SUFLARE ÎNCÃ-ÞI MAI RÃMÂNE - Adrian Munteanu [Adim]

Când o suflare încă-ți mai rămâne,
Vezi Îngerul cu fața lui astrală,
Þinând în mână sabia brutală
Și fulgerul orbind coclite grâne.

Dar sărutarea lui mereu înșeală.
Făcută-i doar o clipă să amâne
Intrarea-n lumea cerului cu zâne
Și liniștea din pustiită cală.

Când ai trecut de marginile serii,
El e copil cu trup firav, ceresc
Sau o femeie ce se dă plăcerii.

Eu o alung sau, poate, o iubesc,
Dar mă mai tem de Îngerul Durerii,
Căci n-am știut ființa să-mi zidesc.





În cele din urmă s-a ridicat un om și a spus:
- acesta e sufletul meu nepătat, neciobit, neînchinat.
era spre seară și ei tăceau.
atunci omul s-a așezat, și-a adunat palmele laolaltă și a tăcut.
în goală crucea nopții, el asculta.
după un timp a început să ningă

în definitiv, lumea, era a lui (Codruta Nistor [tay tay] )








Dedal - verisunea Sache - Vlad Catalin [catalyn]

Cand zic Dedal ma gandesc la Mecena si la Icar. Cand spun Mecena si Icar ma gandesc la prietenul meu, Daniel Bratu. O judecata intortocheata, stiu, dar vedeti... acum vorbeste Sache.Dar gata, m-am hotarat! Pentru cateva randuri n-o sa mai fiu eu ci voideveni Daniel Bratu intr-o postura mai putin obisnuita.

Asa ca, de ziua mea, voi face reclama gratuita Ghindei, Gospodarului si Indiei. Cum nu vedeti legatura? Nu-i nimic, eu tot voi scrie iar voi va veti preface ca intelegeti... Asadar sunt Daniel Bratu..., azi este intai ianuarie douamiicinci..., afara e soare... (deja seamana a sedinta de hipnoza.)

Sa incepem cu rachiul din struguri. Apropo, ce i-o fi venit lui Burebista sa arda vita de vie? Personal mi se pare o decizie discutabila... Si asta pentru ca eu stiu sa fac cel mai bun rachiu din nord-estul tarii. Ii concurez pe profesionistii din Chisinau. O sursa sigura din departamentul Moldova-vin a comunicat ca renumitul rachiu Gospodar e produs de Ghinda SRL. Ei vand sticla cu opt lei pentru ca vizeaza consumatorii cu venituri fara venituri. Insa, in ajunul revelionului, sticlele Gospodar au devenit doisprezece lei, pret care a afectat serios veniturile celor fara de venituri. Atunci am dat eu lovitura! Am inceput sa vand rachiu gratis...Din clasa bauturilor alcoolice Gospodar fac parte rachiul 'Gospodar', vodca Secarica, Negustoreasca si Starorusskaia. Insa mie tot rachiul imi place mai mult si asta pentru ca-i bautura nationala a Moldovei. Are 38 la suta si 80 la ora... Dar tot nu se compara cu rachiul facut de mine, am eu o reteta speciala: il pregatesc din spirt etilic cu adaos mic de zahar. Se deosebeste de celelalte rachiuri moldovenesti, pentru ca nu mori de tot, doar te lecuiesti...Asta toamna am fost in India, cinci zile si am luat in geamantan zece sticle de Gospodar. Astfel am aflat ca indiferent de casta, de posibilitatile financiare, de religie, indienii stiu sa zambeasca (or fi rude cu ex...?). N-au renuntat la sari si panjabi in favoarea vestimentatiei occidentale, n-au renuntat sa aduca zilnic ofrande zeilor, n-au renuntat la culorile vii, la flori. In rest au renuntat la toate. Nu claxoneaza niciodata vacile pentru ca sunt animale sacre (din cauza asta n-a fost posibil sa mananc ciorba de burta pe durata deplasarii), venereaza pielea alba (degeaba, ca n-am vazut indience frumoase), ca sa poti consuma alcool iti trebuie certificat de bautor (in cel mai fericit caz, pentru ca sunt orase unde licorile bahice sunt strict interzise). Asa se face ca m-am intors cu Gospodarele acasa si ne-am cinstit la serviciu: Ba! Indienii astia nu stiu sa traiasca, n-au gustat ei din rachiul nostru moldovenesc...

Stati ca n-am terminat..., sa va mai zic de India. Acolo sunt pene de curent in mijlocul spectacolului (asta se intampla si la noi), maimutele trec prin scena la repetitii (asta nu se intampla si la noi), avioanele decoleaza cu o ora si jumatate mai devreme (asta se intampla si la noi)... Calmul lor enerveaza turistii, nu inteleg agitatia europenilor, nu dau doi bani pe timp, mananca numai cu mana dreapta pentru ca stanga e spurcata, nu spun multumesc sau te rog deoarece n-au nevoie de carje verbale, cei din nord nu se inteleg cu cei din sud pentru ca in India exista cateva sute de dialecte... Cam atat despre India.

Despre mine? Pai ce sa va mai zic... E ziua meaa!!! Si daca-i asa, hai sa ne-mpacam si sa mai ciocnim un paharel de Gospodar! La multi ani, prietene Dedal!




Ai întâlnit tu vreodată, acolo în munții tăi, Zăpada ce se așterne din Fulgii de Alb
într-o tihnă atât de deplină încât îi auzi când cad cum se ciocnesc între ei spre pământ?
Ai stat vreodată exact în mijlocul proiecției Cerului, tu, pe Pamânt, cu genunchii la gură gândind tăcut la Zăpadă?
La un deget de tine am ajuns sa fiu, încercând sa înțeleg cum cade Zăpada aceea,
și acolo, în propria ei natură m-a zdrelit ea din toate cu Poemul tău.

Arborele își varsă înserarea în crengi de culoarea florilor de tei, în timp ce lucrurile lumii seamănă cu bronzul vechi din sfere...
Mă dezbrac de tot din gânduri, și ninsoarea privește verde crud de vară cum mă cufund din mine Albastră, în noaptea zăpezii, dintr-o răcoare și-o tăcere..
In Noaptea Zăpezii, ca o părere legată din două mâini ce țin laolaltă cuvântul..
Și-atunci în adâncul ninsorii, o ninsoare și mai bogată, în noaptea ninsorii, un
întuneric și mai adânc..
si iarba-i mai albastră și florile mai albe…
…și în timpul acesta, tu te plimbi învelit în poeme, și mâinile imi ating culoarea prin firele de paie, fără să știi..

“La mulți ani!”, Daniel - Dana Stefan [Linea]





În literatură, expresia este însușirea de frunte, fiindcă numai datorită ei se poate stabili comunicarea între scriitor/poet și cititor; și fără această comunicare literatura nu mai are nici un motiv de existență, este ca și cum n-ar fi. Autorul de literatură trebuie să se înțeleagă mai întâi pe sine și abia atunci el poate trage nădejde că va fi înțeles și de alții. Asta nu înseamnă că va fi înțeles de toți cititorii. E destul dacă la început va fi înțeles măcar de câțiva, care vor da măsura calității deosebite și a noutăților, a valorilor de moment, dar și de durată.


Daniel Bratu a abordat aproape toate genurile literare. Gândirea poetică în înțelesurile ei cele mai profunde este descoperirea lucrurilor care pot fi corelate și dau frumuseți, dar nu orice frumuseții, ci acele frumuseți care stimulează spiritul și îl înalță, această gândire se poate perfect exprima și în proză.

Poezia lui Daniel are versul spontan, plin de viață. Voi începe incursiunea mea pe tărmul universului său pornind de la poezia cu formă fixă. Poezia cu formă fixă cere un anumit meșteșug poetic. De multe ori constrângerea de formă fixă formează arta. Și desigur că ritmul, rima înseamnă constrângere. Migala, cioplirea, șlefuirea versului pentru desăvârșirea expresiei este ceva cu totul excepțional. Ritmul în poezie este un fenomen natural, care își are posibil originea în bătăile inimii poetului. Versul ritmat presupune și cere un confort interior și o stare de contemplație. El, poetul, reușește acest lucru: Nu mă lăsa, de-acum, prin poligoane, / mai prinde-mă odată-n fine laturi, / doar tuburi de cartușe, între paturi, / de mâine le voi atârna, icoane. // Acum eu plec, iubito, țipă-n gară / sirenele, de roți încet călcate, / îmbracă-mă în rujul de o noapte / și-n cantece de-ambrozie amară. ****


Versul lui Daniel nu poate exprima alceva decât poezia. Odată cu dispariția acestui vers, ar dispărea un izvor de mari bucurii spirituale, un fior al cărui secret s-ar pierde. Ar fi o sărăcire, fără îndoială, pentru sufletul omenesc. Dacă nevoia acestor bucurii ar înceta, versul n-ar mai avea la ce corespunde și ar ajunge într-adevăr de prisos. Poetul vitalizează această formă a poeziei. Pentru a reuși în poezia cu rimă și ritm îți trebuie totuși un talent deosebit, îndemânare perfecționată prin exercițiu și multă lectură: voi sângele îl strângeți în retortă / și-i înveliți globulele-n formol, / eu urc prin capilare spre aortă / și cânt la miocard în si-bemol ****

Universul poetic este pentru autor un univers al omenescului din el, din mine, din tine sau… cu toate frumusețile, dar mai ales cu neistovitele sale elanuri de autodepășire. Întreaga poezie exprimă varietatea inepuizabilă a sensibilității, influiențată într-un fel, de tot ce societatea și natura în continuă mișcare îi propune ca meditație, desface noi unghiuri de zbor în răsucirea unor spirale aproape invizibile, mai ales când și gândurile tale se unesc în acea spirală cu un alt suflet: De-atunci priveam prin inimile măr / cu vârf de crengi și degete razante, / înveșmântați în duhul roditor / sorbeam undirea-nchipuind păcate. ****

Autorul este preocupat în prima fază de ritm, și pentru îndeplinirea ritmului el folosește materialul disponibil pe care îl aruncă în tiparul prozodic. Nu-l lasă prea mult acolo, ci îi adâncește forma, scoate ce e de prisos, provizoriu, înlocuind cu materialul potrivit, iar versul devine dens, încărcat dar fluent. Oare se termină aici migala bijutierului de cuvinte? Nu! Urmează o ultimă etapă în care poetul își desăvârșește expresia atât din punct de vedere al fluenței cât și din punct de vedere al densității. Într-o ultimă apariție printre versuri, artistul poet dă toată măsura artei sale: Crengi multe, uscate, superb aruncate de tine în foc, / cât de adânc si târziu îmi intraseră-n sânge, / ghețurile de octombrie gri ce regește-și fac loc / peste irișii tăi ruginii, pe când crivăț ne-ajunge… ****

Daniel reușește să dea versului un sunet plăcut, să-l mlădieze și să-i dea o armonie interioară, parcă merge după vorba lui Goethe: Ritmul are în el ceva de vrajă ne face chiar să credem că sublimul ne aparține :
M are, dragostea ta s-a așezat peste noi,
A coperiș al lumilor, suspendat în aortă
M iezul furtunilor l-am simțit mult apoi,
A cum tu arzi, inimă, tu, blândă retortă. ****

În poezie, ca și în alte domenii de activitate umană, materială și spirituală, un lucru obținut prin muncă are parcă mai multă temeinicie și mai multă rezistență la intemperiile criticilor. Daniel este cel care din respect față de scrisul literar și mai ales față de cei care au binevoit să-l citească a dat importanța cuvântului. E greu uneori să pătrunzi în misterul cuvintelor sale, mai ales că totul pare rispit în umbre, doar vântul cu ironia lui, mai vântură câte-un cuvânt aruncat spre neant de catre fulgii de nea. Poate fi iubire sau doar imaginea unui vis de iubire sau de ce nu, mai mult o dorință de iubire, o formă calmă, fără patimă. Ca o liniște înaintea furtunilor de aprilie: Astrele urcă în zbor definit - / iernaticul martie e prima ta vară, / lacul cu lebede din asfințit / elegie și cânt a făcut să nu moară.**** E greu uneori sa patrunzi în misterul cuvintelor sale, mai ales că totul pare risipit în umbre, doar vântul cu ironia lui, mai vântura câte-un cuvânt aruncat spre neant de catre fulgii de nea.
Aduce trecutul în prezent dar nu în totalitate, ci doar acea plecarea în armata, iar iubirea de azi o transfera în acel context.

Poetul Daniel Bratu nu este lipsit de melancolia unor aduceri aminte, care pentru el par a se prelungi în veșnicie, dar are puterea de a face din aceasta un joc al imaginației. Aduce trecutul în prezent dar nu în totalitate, ci doar acea plecare în armata, iar iubirea de azi o transferă în acel context. De ce? Fiindcă iubirile se joacă cu el, îi dă acea stare de neliniște ( rar întâlnită la bărbați ), o nesiguranță a sentimentelor nu ale lui ci …de aici insomnii… ultima noapte de dragoste… întâia noapte de …mură…: Pune-mi de vrăji o haină nepurtată / și ia-ți și tu de-acum cernite voaluri, / ne-om regăsi, transcendental, prin ramuri. / Mă duc, iubita mea,
plec în armată... ****

Importanța armoniei versului constă după cum se știe în cele două elemente: ritmul și rima. Absența rimei și ritmului este uneori voită. Simți că poetul ar fi putut să rimeze corect, dar n-a vrut. El este un continuator a tradiției versului românesc întemeiat pe ritm și rimă. Această tradiție este cu atât mai puternică cu cât n-a fost rezultatul unei perioade clasice și nici n-a fost enunțată într-un cod poetic. Așadar, această tradiție s-a înfiripat din firea românească însuși. Daniel este purtătorul acestei firii și îi place să jongleze cu versul: Iar singuri de-am rămâne, fiecare / Purtând pe umeri crucea de-nceput, / Te-aș respira în fiecare floare / Și-n sânge aș păstra al tău sărut. ****

Pătrunzi în miezul cuvântului desfoliind silabă cu silabă. Și ajungi acolo unde vigoarea simțirii și originalitatea gândirii dau valoare poeziei: Tu, singură spune lumilor să te-asculte / Că vremea nu-i rece și florile vor da rod, / Că deși e toamnă cum n-au mai fost multe / Cerul ți-a lăsat stelele în pod…****


Spațiul și timpul pot fi comparate ca forme ale cunoașterii, dar cum timpul nu este înafara noastră, el este cel care e într-o permanentă actualitate, nu întâmplător poetul trăiește viața ca un vis, chiar și lumea din jur printr- o înlănțuire de vise: Umil, m-am serpuit atunci spre glezna, / Sa-mi caut sub calcai culcus divin, / Sa ard pana la scrum si, chiar de-i bezna, / Iluminat, doar tie sa ma-nchin…****


Rostul prozei literare este să informeze, să satisfacă curiozitatea, să ofere o noutate de fapte, sau de interpretare a unor fapte, să țină trează în chip plăcut atenția, cu meșteșugul firesc și captivant al povestirii, sau să ne înfățișeze elemente de realitate. Construirea se desfășoară pagină cu pagină, cu o gradație a efectelor ce evită monotonia, pregătește moment cu moment și merge spre o încheiere sau către posibilitatea unei încheieri sugerate cititorului, fiindcă acesta nu trebuie să isprăvească de citit proza cu sentimentul unei nemulțumiri și să plece flămând de la ospățul la care a fost poftit. Aceasta este proza care îl definește pe Daniel Bratu: Am răsucit comutatorul și lumina, ca o torță înfundată în orbite, mi-a ars privirea. „Când o să vină soarele, mi-au spus părinții mei, vei trece peste acest șoc imposibil, pe care și noi îl traim, de mult”. De mult timp stăteam pe la geamuri așteptând, la fiecare casă, ca într-un joc de vitralii, umbre subțiri și din ce în ce mai palide așteptau și ele, iar cei câțiva Călători, ale căror cadavre înțepeniseră în colțul străzii, căpătau, din ce în ce mai mult, aspectul unor moluște cu mii de ochi, scrutând bănuitor cerneala neagră a cerului. ****

Proza sa lasă loc unei explicații posibile în mintea cititorului. Grija pe care o are în scrierea versurilor, o are și în scrierea prozei. Asta nu pentru că ar fi folosit prea mult metafora, sau imagini de dragul imaginii, ci doar pentru plăcerea sonorității verbale. Daniel spune întotdeauna ce are de spus, în chip cât mai fidel, mai întâi față de el și cât mai armonios pentru mulțumirea cititorului: - Stai, că trag ! Cine ești ? De la ce facultate ? Cu o țeavă de Kalașnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care izbucniseră șoaptele întrebătoare și din care clipeau, des potopiți de gene, doi frumoși aștri de nuanțe cenușii, ascunși apoi de lumina sălbatecă, de reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student și l-am așezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice artificiale… Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse și, ars de botezul neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos și nonconformist menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură noapte, « Am să mă întorc bărbat ». ****

Daniel are capacitatea și de a scrie liber, spontan fără constrângere formală, ajungând uneori chiar la suprarealism.Versul liber atunci când izvorăște dintr-o nevoie adâncă de exprimare, are și el cântecul lui și poate da un sunet plăcut și o bucurie de artă tot așa cum poate da și o poezie bine scrisă: Plec îmbrăcat în orele / vânărilor de aripi cu gheață și vânt / am uitat, undeva, / într-un vis, într-un gând, / pieile solzoase-ale fiarelor / ce aș fi vrut să mă-mbrace / pe rând. ****

Acesta e primul semn de maturizare poetică considerând că versul liber nu e atât un instrument mai mlădios al simțirii lirice, cât un mod mai ușor al cursivității, de care se leapădă spiritele severe, iubitoare de luptă cu dificultățile: O să mă duc în adancuri, departe, / să mă curăț de praful de stele ce mor / retrăind ce-a rămas dintr-o carte / cu foile arse de dor. ****

O poezie, o strofă, un vers se deosebesc prin conținut și prin sunet. Conținutul poate fi asemănător la mai mulți poeți. Sunetul este deosebit la fiecare sau, mai bine-zis, este unic pentru fiecare. Fiecare poet are sunetul lui, deosebit de sunetul celorlalți. Așa cum se întâmplă cu fiecare din noi și Daniel se află la vremea anotimpurilor târzii, a dimineților pulberite sub floarea de salcâm! Lui , dar și nouă ni se pare că a sosit și vremea scrisorilor. Da, a scrisorilor duse în vârtejuri de frunze și flori dar nu oriunde, ci în sufletul celor care caută să descifreze sensul cuvintelor agățate de-un umăr, și unde poștașii uitării pictează cu verdele iubirii: azi suntem / ieri nu ne vedeam / pe când scrisul era / de frunze și flori / o fotografie / azi doar mai suntem / scrisori / din care citind ne urâm / și-apoi mai pe seară plecăm / în pribegie ****

Mintea poetului este prinsă în acea mișcare care caută și descoperă în natură, în lume, în viață apropieri și înrudiri sau deosebiri și contraste care ne uimesc și ne dau sentimentul frumuseții. Acest sentiment al frumuseții izvorât din descoperirea unor corelații adânci și nu a unor asociații superficiale ne întâmpină mereu în poezia lui Daniel. Uneori evenimentele rămân adânc imprimate în memoria autorului și atunci încearcă o descărcare sentimentală prin cuvânt. Trecerea de la poezia de dragoste la evenimentele tragice ne demonstrează capacitatea de a pune versul în fața unei situații noi, iar mișcarea gândirii sale poetice reușește de fiecare dată să rezolve noua situație: / Lumina se-nalță prin stropii de ploaie / și aeru-i umed, ca botul de lup, / iar apa de roșu tot curge, șiroaie, / pe geamuri, când liniștea roțile rup. ****

Versurile încântă, exaltă, bucură, entuziasmează, îndeamnă la meditație, la visare, la reculegere sau ațâță spiritul, înflăcărându-l cu imagini, mângâindu-l cu armonii subtile și lucrând în acel mecanism aluziv și fin al sugerării și al corelației: Nimic, nimic, frumoasă trecătoare, / e tot ce am să-ți spun: nimic, nimic, / lentoarea m-a cuprins, ca într-un dric, / inerțial desfrâu, fără pudoare, / arunci luminile ce-ncet se sting…****

Penelul poetului devine din ce în ce mai expresiv, plin de metafore, care dau efecte deosebite versului. Versurile sale au alături de sensul literar și unul plin de mister, termen care intră direct sau doar sugerat. Chiar poetul rămâne uimit în fața receptării frumuseții tabloului pus la vederea cititorului. Imaginile nu trebuie să fie ieșite din comun ca să fi atras de farmecul versului, mai ales că versul curge firesc : Si-atunci, fug spre / trecute vremi de pe roata șerpilor / mă întorc / lumea cată să mă vâre la loc / și mă plâng / când ajung / sub zid, rug. / Când mă duc / sub colina numarul șapte să-i culc / șerpii fug / ard pe rand. ****

Sunetul versului său este catifelat, mângâie auzul, înlocuiște anumite gesturi ale atingerii, prin subtile descrieri, fragmentând poemul după legea subconștientului creator: Ce mult voiam să mor, cuprins de tine / strigam prăpăstii să îmi intre-n piele, / schimbam aripi pe gheare de feline, / te-mbrățișam prin cușca de nuiele.****


*** În laboratorul său poetic ne lovim de realizări frumoase, care au trecut cu bine proba de experiment. Și totuși nu le putem confunda pe acestea, cu marile lui realizări artistice, la care a îngăduit mai mult timp asupra lor, și totuși, din dragoste exacerbată a cercetătorului, neținând cont și de spiritul critic tăios ( atunci cand este nevoie) pot spune că poemul Vera – iubita mea cu buze de aloe - este un experiment interesant care ne duce spre un suprarealism bine condimentat ( spun unii ). Cu toate că e un experiment, poemul nu este lipsit de muzicalitate și ritm (cu riscul folosirii atâtor termini de specialitate). De fapt aici se ascunde cheia simbolurilor, iar dacă te încumeți să le descifrezi te simți precum un pictor înșirând nuanțele pe o pânză, o provocare, o răzvrătire a stărilor interioare, nuanțate cu simboluri abstracte. Dincolo de cuvânt, dar și în miezul lui descoperi sentimente pe care le poți pipăi cu gândirea, le poți trăi prin gesturi zămislite în taină.

*** Am zis de la început că Daniel experimentează toate formele cuvântului așezat pe portativul rimei și a ritmului, ca apoi într-o cădere liberă să se transforme în proză. Am vorbit mai sus de formele așa zise fixe, mă voi opri în mod deosebit asupra sonetului. În sonetul clasic rimele au rolul de a încheia versul într-un mod adesea elegant și într-o manieră cât se poate de relevantă. Din această cauză ele pot avea valoare intrinsecă, putând fi desprinse din context și judecate, așadar, prin ele însele: Ea adoarme plutind către casa cu flori / chiar când iedera strânsa în umeri îi râde / și-i acoperă fraged umbrarul de sori. ****

Sonetul evidențiază efortul creator, în pofida restricțiilor formale atat de des încălcate. Imaginile sunt puternic conturate și emoționează profund cititorul...Întâlnirea cu formele fixe are ca efect înțelegerea superioară a procesului de creație, menit să determine realizarea unui text cu valori prozodice remarcabile: În greii nori ai zorilor promise, / din lutul sâmbetei, raza sfințită / A făcut Om și l-a suflat cu vise… ****

Imaginația ritmul, forma puteau apărea ca urmare a unor influențe reale, dar pot veni și din partea propriei originalități, pe care o stimulează fără încetare. Datorită firii sale, poetul, luptă mereu pentru autodepășire, încearcă toate formele de exprimare pentru a-și demonstra că poate. Și da, poate! Această afirmație poate fi probată oricând dacă ai răbdarea necesară sa parcurgi sonet cu sonet: Din ochii ei cad urmele de gheață, / sunt sălcii în oglinzile șiroaie, / mor frunzele în picurii de ploaie / și-n apele uitărilor se-nalță. ****

În viziunea poetului sonetul lui, e plăpând precum prima floare ieșită victorioasă din mantia groasă a iernii. Pune atâta lumină printre cuvinte încât îi auzi și șoaptele inimii, rămâne doar ca cititorul să intuiască iluziile și deziluziile poetului, munca sa de bijutier și amărăciunea acestuia când așteptările sale nu-i sunt răsplătite: Uitate-mi par, dar versul lor mă doare, / vaiet prelung îl calc și plâng apoi, / le-am părăsit ca flori de oarecare. ****
Tipul de vers ales de autor este obligatoriu, iar expresia artistică se mulează de la sine după respectivul tipar. Putem menționa valoarea estetică a sonetului care apare într-o lumină foarte puternică, numită perfecțiune. Sonetul, cursiv în parcurgerea lui, dovedeste o mână exersată. Daniel este mereu într-o legătură intimă cu poezia care, nu a întârziat să scoată la iveală reale satisfacții artistice și sufletești. Este un poet modern, cu o conștiință artistică lucidă care își impune mjloacele de expresie, reușind să se mențină mereu într-o zonă a transfigurării ce nu lasă loc impresiilor nemijlocite. Poezia se naște dintr-un simplu joc de cuvinte, joc de incontestabilă frumusețe și gravitate, executat cu superioară detașare: E iarăși plin Pământul de săruturi / Niciunde-i dus din arbori înțelesul / S-a prins de ramuri blânde Universul / Cu buzele scobite-adânc de cnuturi. ****

Limitele sensibilității poetice s-au lărgit continuu, iar Daniel își formează propria dogmă. Așa cum în pictură, o linie, după felul cum a fost trasată sau plasată, constituie ea singură, o idee, așa și poezia înșăși urcă pe o treaptă superioară, aceasta fiind evoluția logică a unor fecunde posibilități artistice. Viziunea plastică a naturii și raportarea ei nu la o stare sufletească propriu-zisă, cât la un echivalent al unei stări sufletești nu-l poți defini decât într-un pastel. Un pastel plin de simboluri rostogolite în pământul mustind a primăvară, doar albastrul reușește să-și cioplească sinele într-un început de toamnă: verzuiul ochi terestru iscoadelor solare / se mântuie-n dospire cu-al cețurilor nod / de vag ascuns ce-i pragul din limfa născatoare / prin galbene ovale curgând se crește pod ****

Daniel Bratu are un gust literar foarte sigur, judecă versurile sau proza celorlalți colegi după măistria cu care au fost realizate. Dar este conștient și de puterile sale poetice. Spre exemplificare o altă abordare literară:


Parodie compensatorie și întârziată

Ce noapte mare!

Sunt tânăr, Doamnă, iată, am mușchii încordați,
cu ei cărat-am, Sisif, cartofi toamna din piață,
plămânii-mi sunt de piatră cioplită din Carpați
iar de tușesc e numai s-alung rivali din față.

Sunt tânăr, Doamnă, chiar de și—n coate simt dureri,
când vin târâș spre tine, în grabnic-alergare,
urlând din gura-mi știrbă doritele placeri,
cu limba-mi frântă-n ierburi, din zbucium și vigoare.

Sunt tânăr, Doamnă, uite cum nasul roș` mi-l țin
să-mi lumineze calea în nopți când zbor la tine
și cum în capilare-mi furnică numai vin
te – mbăt, când iți rasuflu topit, de fericire.

Sunt tânăr, Doamnă, caut de-a surda-n buzunar
și nu găsesc lețcaie să-ți iau o floricică,
dar nu-ți fie cu șagă, te superi în zadar,
căci vei găsi, de mâine, în pat, ciuperca mică.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, din spate sunt frumos,
cum limpede mi-au spus-o vreo doi trăgând de fiare,
mă-ntorc și-admir minutul de dragoste spumos
căscând din toți rărunchii. Mi-e somn! Ce noapte mare!
(2003-11-07)

După atâta lectrură mi-au rămas prin memorie cuvintele, că fiecare limbă își are poeții ei. E un adevăr! Poetul e cel care croiește straie de sărbătoare limbii. El face parte dintr-o categorie de nebuni frumoși și nu-i place să stea ascuns în spatele anonimatului, el transferă miresmele tari, înțelesurile și mai ales subînțelesurile dintr-un gen în altul folosind anumite formule magice în versuri, însoțite de anumite gesturi: Du-mă, dincolo de nouri / sapă-mi proaspătă zăpadă, / iar văzduhul fă-mi-l stradă, / șarpe printre bibelouri, / ia-mă, ocolind lumina / fă-mi troiene din cuvinte, / să ne-acoperim cuminte, / când ne rupe rădăcina, / cât mai ard, tu fă-mă fulger, / cât mai zbori, fă-mă aripă, / prin cenușa-mi răspândită / lasă-mă ușor să șuier, / ca un crivăț blând, cu soare, / să chem clipa, s-alung anii / ce ne-ajung, ce telegarii / ni-i incarcă de ninsoare... **** Încercați voi să descoperiți care este boala de care vrea să se vindece autorul.

Daniel Bratu este și autor de cronici, nu știu cine l-a adus la Curtea Virtualiei…o fi urmașul hronicului Ureche ( da, pe site poezie.ro mai sunt cronicari ) de aici din comunitatea de la Iași. După fiecare întâlnire tip Virtualia, Daniel consemnează și comentează în versuri, evenimentele la ordinea zilei. Vă dau doar trimiterile pentru a vă împărtăși din frumusețea acestor cronici:
Mai 2004
Mai 2004(continuare)
Noiembrie 2004
(partea a II-a)
(partea a III-a)
(partea a IV-a)


Vă las vouă concluziile!


Intimitate!

- Daniele, doar atât am putut să fac pentru tine, am încercat, am vrut mai mult, fiindcă te știu ce Capricorn ești, dar…
- Maria, așa răsfăț de mângâieri aurifere ce-mi dăruiești mă preface din capricorn încruntat în crustaceu roșcovan, care încă se teme de îndemnul « Tot înainte ! ».
- Nu uita! mi-ai făcut o promisiune!
- (dragul de el nu-și mai aduce aminte, nu eram singura și nici singura)…dragă doamnă de aur alb topit a blândelor ierni ieșene, promit să învăț șerpii să zboare, să se transforme-n aripi de poezie calmă, rugătoare sau în dulci petale parfumate, de floare. Versul, ca și mine, se-mbracă-n tot felul de noi norme, sărind mereu pârleazul de opreliști și dogme.
Mi-am citit cu de final. Bine că s-a terminat, adică ! :)




Darul tău îl găsești ***A I C I*** dacă dai un clik !!!